Prințul Constantin Cantacuzino: Legenda aviației române care a trecut granițele timpului
Născut la București pe 1 noiembrie 1905, într-o familie nobilă și înstărită, prințul Cantacuzino — cunoscut de mama sa sub porecla „Bâzu”, care i-a rămas alături pentru întreaga viață — a demonstrat încă din copilărie aptitudini remarcabile pentru multiple sporturi, câștigând numeroase trofee naționale și internaționale.
Era firesc să fie atras de aviație, iar la vârsta de 27 de ani, Cantacuzino s-a înscris la o școală privată de pilotaj din București-Băneasa, condusă de ruda sa, Ioana Cantacuzino. Demonstrând un talent ieșit din comun, a obținut licența de pilot „turistic” clasa întâi (nivel de bază) după doar două săptămâni de instruire! Licența de clasa a doua a fost obținută în august 1933, iar doi ani mai târziu prințul Cantacuzino și-a obținut licența de pilot de transport multimotor, alăturându-se companiei aeriene naționale a României, LARES.
„Bâzu” Cantacuzino și-a achiziționat primul avion privat în același an, un biplan Fleet F-10D de fabricație americană. Avea să dețină și alte aeronave, inclusiv diverse tipuri Caudron, Fleet, ICAR și Bücker, dobândind experiența necesară pentru a-și perfecționa abilitățile în zborurile pe distanțe lungi și în acrobațiile aeriene. De fapt, a devenit atât de priceput în aceste din urmă, încât a câștigat campionatul național de acrobații aeriene al României în 1939. „Bâzu” a fost, fără îndoială, cel mai celebru aviator român al anilor 1930.
Înaintea războiului împotriva sovieticilor, Cantacuzino fusese mobilizat în calitate de locotenent în rezervă, deși funcția sa la LARES l-ar fi scutit de serviciul militar. A fost repartizat la una dintre unitățile de elită de vânătoare ARR, Escadrila 53 vânătoare, căreia i s-a alăturat pe 5 iulie 1941, după declanșarea războiului. Unitatea era echipată cu avioane Hurricane, iar Cantacuzino și-a înregistrat prima victorie la mai puțin de o săptămână după prima sa misiune de luptă.
Pe 11 iulie, i s-a atribuit doborârea unui bombardier sovietic DB-3 în apropierea localității Izmail. Două zile mai târziu a revendicat încă două bombardiere, dar doar unul a fost confirmat. În timpul acțiunii, avionul Hurricane al lui Cantacuzino a fost lovit de focul defensiv al bombardierelor, forțându-l să efectueze o aterizare de urgență la Tulcea, în apropierea locului unde se prăbușise victima sa. După încă două zile, a doborât o altă pereche de bombardiere DB-3, ambele fiind confirmate. Ultima sa victorie din campania basarabeană a fost revendicată pe 1 august, dar a rămas neconfirmată. Fiind singurul pilot român care a doborât exclusiv bombardiere, Cantacuzino a fost creditat cu un total de 12 victorii conform sistemului de punctaj ARR și a ocupat locul al treilea în lista neoficială a așilor din 1941.
La sfârșitul primei campanii ARR, Cantacuzino s-a întors la LARES, unde a fost promovat pilot-șef. Efectuând zboruri de pasageri interne și internaționale, acesta consemnase, de asemenea, 45 de misiuni de transport către front până la sfârșitul anului 1942. În această perioadă a participat la un curs de conversie de zece zile pe Bf 109E și a profitat de ocazia de a pilota un avion de vânătoare sovietic MiG-3 capturat, care aterizase la aerodromul Melitopol în decembrie 1941, pilotând fiind un aviator ucrainean care dezertase.
Până în mai 1943, solicitările repetate ale lui Cantacuzino de a reveni în luptă au dus la sosirea sa la Tiraspol, unde un număr de piloți de vânătoare români fuseseră selecționați pentru trecerea pe Bf 109G. După ce a studiat cu atenție carlinga și tabloul de bord, se spune că s-a urcat în avion și a decolat fără nici o problemă. Cu noul Gustav, a plecat spre front a doua zi, fiind repartizat la Grupul 7 vânătoare. Aici l-a înlocuit pe locotenentul de rezervă aviator Polizu, care obținuse cele mai multe victorii în campania din 1941, dar fusese ucis în luptă pe 6 mai.
Primul succes al lui Cantacuzino cu noul avion (Bf 109G-4 „White 4” Wk-Nr. 19546) a fost înregistrat pe 29 iunie 1943, când a doborât o pereche de avioane sovietice Spitfire în apropierea localității Alexandrovka. În timpul luptei aeriene cu avioanele de vânătoare de construcție britanică, pilotate de aviatori sovietici de elită, aparatul său a fost lovit în repetate rânduri la motor și aripi, forțându-l pe Cantacuzino să aterizeze forțat în teritoriul prietenos. În timpul următoarei sale confruntări cu inamicul, pe 18 iulie, „Bâzu” a revendicat două avioane LaGG-3 și un Il-2 în zona Kuybishev-Dmitrievka, deși doar unul dintre avioanele doborâte a fost confirmat din cauza lipsei martorilor.
Căpitan aviator în rezervă, Constantin Cantacuzino era acum angajat într-o competiție neoficială cu celălalt as al aviației de vânătoare, caporalul aviator Serbănescu. Până la sfârșitul lunii august 1943, când a fost rechemat în România, Cantacuzino doborâse 27 de aparate inamice (ceea ce reprezenta 28 de victorii în sistemul ARR) în timpul celei de-a doua perioade pe frontul de est. Toate, mai puțin unul, erau avioane de vânătoare și de atac la sol, excepția fiind un avion de recunoaștere Pe-2 doborât deasupra localității Kuteilnikovo pe 27 iulie. Adăugând scorul său din 1943 la cel obținut în 1941, Cantacuzino a devenit pilotul român cu cel mai mare scor, cu 36 de victorii aeriene (25 confirmate și 11 probabile).
Una dintre numeroasele performanțe remarcabile ale asului a fost o serie de 28 de interceptări nocturne ale intrușilor sovietici, realizate în iunie-iulie 1943. Nu doar că zborurile au fost efectuate fără niciun antrenament formal, dar au fost întreprinse cu un Bf 109G standard, operând de pe un aerodrom iluminat doar de câteva bidoane de combustibil pentru decolare și aterizare.
Deși Cantacuzino nu a revendicat nicio victorie în această perioadă, realizarea sa a rămas unică în cadrul ARR.
Războiul aerian s-a schimbat în aprilie 1944 odată cu apariția USAAF deasupra României, iar la începutul lunii aprilie Cantacuzino a fost repartizat la Escadrila 57 vânătoare din Grupul 7 vânătoare, cu misiunea de a apăra capitala. Prima sa victorie împotriva USAAF a avut loc pe 15 aprilie, când a doborât un B-24D deasupra Bucureștiului. Cu toate acestea, în ciuda celor trei victorii care i-au fost atribuite după distrugerea bombardierului cu patru motoare Liberator, Cantacuzino era doar al doilea în lista așilor, deoarece Serbănescu înregistrase multe victorii în timpul iernii 1943-1944, perioadă în care „Bâzu” fusese internat cu scarlatină.
Cu linia frontului apropiindu-se rapid de granițele nord-estice ale României, Grupul 7 vânătoare a fost redislocat în Moldova la sfârșitul lunii aprilie pentru a face față unui inamic din ce în ce mai agresiv. La doar câteva zile după relocarea la Gherăești-Bacău, Cantacuzino a raportat prima sa victorie asupra unui Yak în regiunea Iași pe 28 aprilie. Cinci zile mai târziu, a obținut o victorie triplă împotriva avioanelor de vânătoare sovietice, deși oficial i s-au atribuit doar două Airacobra. Pe 5 mai a doborât un alt Airacobra, urmat de un Yak-7 a doua zi. Asul a mai revendicat o pereche de Yak-9 în cursul lunii, dar niciuna dintre victorii nu a fost confirmată.
În iunie 1944, Cantacuzino a avut o altă ocazie să lupte împotriva aeronavelor USAAF care efectuau misiuni de transport către și dinspre URSS. Pe 6 iunie, reușește, în cele din urmă, să încadreze un P-51 (avionul de vânătoare pe care îl admira cel mai mult) în vizorul Gustav-ului său. După o luptă aeriană intensă, Mustangul a aterizat forțat la Vărdita-Tighina, pilotul său, locotenentul John D Mumford din al 325-lea Grup de Vânătoare, fugind spre liniile sovietice. Mai târziu în acea lună, Cantacuzino a doborât două Liberator, al doilea fiind împărțit cu echipierul său, adjutantul de rezervă aviator Constantin Lungulescu. După ce a distrus un Yak-9 pe 28 iunie, a avut o nouă ocazie să-și „însușească” un P-51. Totuși, victoria, revendicată pe 15 iulie, a rămas neconfirmată. După ce a doborât încă două avioane de vânătoare sovietice pe 20 și 23 iulie, „Bâzu” a obținut o dublă împotriva avioanelor P-38 ale celui de-al 82-lea Grup de Vânătoare pe 4 august.
Moartea nefericită a lui Serbănescu i-a oferit lui Cantacuzino ocazia să avanseze. Intensificarea activității aeriene pe front, ca urmare a puternicei ofensive sovietice din 20 august în sectorul Iași-Chișinău, a oferit noi șanse de înregistrare a victoriilor. El a profitat din plin de această ocazie și a doborât un avion de vânătoare Yak în prima zi a ofensivei, adăugând încă trei în ziua următoare. Lovitura de stat din 23 august 1944 a schimbat dramatic situația politică și militară, iar Cantacuzino a primit o misiune diplomatică delicată de îndeplinit când i s-a cerut să contacteze Aliații cât mai curând posibil și să le transmită condițiile de pace ale României. „Bâzu” a luat decizia extrem de neobișnuită de a zbura în Italia cu un Bf 109G-6Y, fostul „Red 31” (Wk-Nr. 166133), luând cu el, ascuns în fuselaj, prizonierul de război american din România cel mai înalt în rang, locotenent-colonelul James Gunn III. Spre uimirea americanilor, cei doi aviatori au aterizat la Foggia, Italia, pe 27 august. Cantacuzino s-a întors a doua zi, de data aceasta la comanda unui Mustang, în ciuda faptului că nu primise instrucțiuni despre cum să piloteze aeronava. A zburat înapoi în Italia câteva zile mai târziu, întorcându-se cu un alt Mustang.
Cantacuzino s-a alăturat noului Grup 7/9 vânătoare în octombrie 1944, pe măsură ce linia frontului avansa în Ungaria, dar de data aceasta pentru a lupta împotriva Axei. A fost numit comandant de grup după moartea caporalului aviator Lucian Toma. În ultimele luni ale anului 1944, Luftwaffe, decimată, era prezentă rar în ceea se considerata a fi o zonă secundară a frontului de est, iar Cantacuzino nu a reușit să-și mărească scorul. El a revendicat opt victorii pe 25 și 26 august împotriva a patru He 111H din I./KG 4 care încercau să atace Bucureștiul, aceste succese plasându-l în fruntea listei de victorii ARR.
Șansa de a lupta împotriva avioanelor de vânătoare Luftwaffe a venit în sfârșit pe 25 februarie 1945. Cantacuzino și echipierul său, adjutantul stagiar aviator Dârjan, se aflau într-o vânătoare liberă când au zărit o formație de Fw 190 care ataca trupele aliate lângă Detva, Slovacia. După ce au doborât prompt un Fw 190F din 3./SG 2, ambii piloți români au fost atacați de o patrulă Bf 109G Rotte a Luftwaffe care îi pândea deasupra. Dârjan a fost rănit mortal, în timp ce Cantacuzino a aterizat pe burtă în spatele liniei frontului. Ultima sa întâlnire cu inamicul i-a adus cea de-a 69-a și ultima victorie aeriană, deși aceasta nu a fost confirmată din cauza morții singurului său martor.
Constantin Cantacuzino și-a încheiat cariera de pilot de vânătoare la vârsta de 40 de ani, după ce a executat 608 misiuni de luptă și a participat la 210 bătălii aeriene. De asemenea, a deținut distincția de a fi as împotriva tuturor celor trei forțe aeriene majore cu care au luptat românii, și anume VVS, USAAF și Luftwaffe. Pe 11 noiembrie 1946 a primit al doilea Ordin „Mihai Viteazul” cu spade, clasa a III-a, primul fiindu-i conferit în august 1943.
După război, Cantacuzino s-a întors la LARES — redenumită TARS — pentru a-și relua cariera de pilot comercial, deși influența sovietică crescândă asupra României și persecuția la care erau supuși majoritatea aviatorilor români de către noul regim procomunist român l-au determinat pe Cantacuzino să dezerteze cât timp mai avea ocazia. În timpul unui zbor de rutină către Milano, pe 13 ianuarie 1948, a decis să nu se mai întoarcă în patria sa. S-a mutat în Franța și apoi în Spania, unde a murit pe 26 mai 1958, la doar 53 de ani. Cauza morții sale rămâne incertă. Cel mai faimos pilot civil și militar român și cel mai bun as al țării, prințul Constantin Cantacuzino este înmormântat la Madrid.
