Yakovlev Yak-9 și North American P-51 Mustang au fost două dintre cele mai redutabile avioane de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial și ambele au inspirat teamă în rândurile inamicilor. Cu toate acestea, cele două aparate de zbor sunt fundamental diferite.
Cele două avioane de vânătoare s-au născut din concepții, cerințe și capacități tehnologice distincte, însă fiecare a revoluționat lupta aeriană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Yak-9 era un aparat ușor și manevrabil construit în mare parte din lemn din cauza penuriei cronice de metal din Uniunea Sovietică. În schimb, Mustangul excela prin viteză și fiabilitate, beneficiind de o construcție integral metalică și de cele mai avansate inovații aeronautice ale vremii.
Prezentarea avionului P-51
În procesul obișnuit de achiziție, un guvern sau un minister emit specificațiile tehnice pentru o aeronavă nouă, iar diverse companii aeronautice concurează cu diferite proiecte ca să câștige contractul.
P-51 a apărut diferit. James H. Kindelberger l-a proiectat în 1940, ca răspuns la solicitarea Comisiei Britanice de Achiziții către North American Aviation de a produce avioane de vânătoare Curtiss P-40. North American a refuzat să construiască modelul depășit tehnologic al altei companii și a propus dezvoltarea unui avion de vânătoare modern.
Comisia britanică a acceptat propunerea și a solicitat o aeronavă înzestrată cu patru mitraliere de 7,7 mm, cu un preț unitar maxim de 40.000 de dolari. Primele exemplare ar fi urmat să fie livrate până în ianuarie 1941.
North American a finalizat prototipul NA-73X pe 9 septembrie 1940, primul zbor având loc pe 26 octombrie. Curând după aceea, aparatul a intrat în serviciul RAF, unde a executat cu succes misiuni de recunoaștere și bombardament în picaj sub denumirea Mustang Mk I.
Varianta P-51B/C a apărut ulterior, prin montarea motorului Rolls-Royce Merlin care a îmbunătățit semnificativ performanțele la altitudine mare. Noul Mustang a devenit singurul avion de vânătoare cu rază lungă de acțiune capabil să țină piept Luftwaffe la acel moment. Din toamna anului 1943, aparatul a fost folosit intensiv de Eighth Air Force a USAAF pentru escortarea raidurilor de bombardament asupra Germaniei.
Versiunea finală, P-51D, era înarmată cu șase mitraliere Browning M2 calibrul 12,7 mm. Aparatul de ochire giroscopic îmbunătățea semnificativ precizia tragerii. Motorul Packard V-1650-7, dezvoltat pe baza Rolls-Royce Merlin, asigura performanțe remarcabile la altitudine mare. Armamentul suplimentar consta în suporturi sub aripi capabile să transporte 450 kg de muniție.
Ulterior pe parcursul războiului, aceste suporturi au fost modificate pentru a putea monta lansatoare de rachete detașabile, fiecare cu zece proiectile de 127 mm. În ultima fază a conflictului, piloții de P-51 purtau ocazional costume anti-G primitive, care îi ajutau să rămână conștienți în timpul manevrelor extreme.
Prezentarea avionului Yak-9
În timp ce USAAF a investit resurse considerabile în dezvoltarea Mustangului ca avion de vânătoare de ultimă generație, Yak-9 s-a născut în circumstanțe complet diferite. Regimentele sovietice de aviație de vânătoare pierduseră supremația aeriană în fața aparatelor Luftwaffe – Focke-Wulf Fw 190 și Messerschmitt Bf 109 – pe Frontul de Est. Sovieticii aveau nevoie urgentă de un avion de vânătoare care să poată fi fabricat rapid, să consume puține resurse și să poată fi pilotat de echipaje cu instruire minimă.
Spre deosebire de Mustang, care era integral metalic, Yak-9 a avut o structură mixtă metal-lemn. Această soluție constructivă a îmbunătățit robustețea aparatului, a permis creșterea cantității de combustibil și armament transportat, dar a fost în acelși timp și o soluție de compromis cu deficitul cronic de metal din Uniunea Sovietică. Pentru componentele metalice s-a folosit duraluminiu, un aliaj de aluminiu și cupru.
Motorizarea modelului Yak-9 a fost o variantă îmbunătățită a predecesorului Yak-7, dotat cu VK-105PF. Versiunile ulterioare au primit motorul M-107A, mai puternic.
Yak-9 a fost produs în mai multe variante, fiecare cu destinații și schme de armament specifice. Primele versiuni de Yak-9 erau înarmate cu un tun ShVAK de 20 mm și o mitralieră UBS de 12,7 mm, dar ulterior au existat mai multe variante cu armament diferit. Unele variante aveau armament neobișnuit. Yak-9T era echipat cu un tun de 37 mm conceput pentru lupta antitanc, atacarea navelor ușoare sau distrugerea aeronavelor dintr-o singură lovitură. La Yak-9K s-au rezolvat problemele de recul prin montarea unui amortizor. Totuși, tragerea cu tunul la viteze sub 350 km/h putea duce la probleme grave de direcție și chiar pierderea controlului aeronavei.
O altă variantă frecventă a fost cea de vânătoare-bombardament – Yak-9TD, dotat și cu tun greu, care putea transporta patru bombe de 50 kg. Yak-9B era mai evoluat, având capacitatea să transporte patru bombe de 100 kg sau 32 de bombe mici de 1,5 kg.
Operațiunile P-51
Doctrina Aliaților occidentali din perioada interbelică susținea că formațiile compacte de bombardiere aveau suficientă putere de foc ca să respingă atacurile avioanelor de vânătoare inamice fără escortă. De asemenea comandanții considerau imposibil ca un avion de vânătoare monomotor să atingă autonomia unui bombardier.
Această teorie părea să fie confirmată la începutul războiului de pierderile relateiv reduse, care se datorau însă numărului mic de misiuni executate. La începutul lui 1943, când Aliații au început bombardamentele neîntrerupte asupra Europei, pierderile au crescut dramatic. Pierderea a 26% din forța de atac a USAAF în al doilea raid asupra Schweinfurt-ului (cunoscut ca “Joia Neagră”) a demonstrat că doctrina era depășită. Această realitate a consacrat rolul istoric al Mustangului.
P-51 a a umplut acest gol și a asigurt o protecție permanentă dincolo de raza de acțiune limitată de care dispuneau P-38 și P-47 care escortau bombardierele în acel moment. Aparatul făcea față cu ușurință manevrabilității reduse a vânătorului greu Messerschmitt Bf 110 și performanțelor slabe la altitudine ale Focke-Wulf Fw 190. Bf 109 putea concura cu P-51 la altitudine mare, dar cu dificultăți în transportul armamentului greu necesar interceptării bombardierelor. În schimb, P-51 putea opera cu armament mai ușor, fiind destinat doar luptei cu alte avioane de vânătoare.
P-51 a fost folosit și în Pacific, intrând în teatru mai târziu din cauza cererii mari din Europa. A îndeplinit misiuni similare de escortă, protejând bombardierele Boeing B-29 Superfortress în raiduri asupra teritoriului japonez. Într-o misiune, 101 P-51 au escortat 517 B-29 într-un raid asupra Yokohama. În confruntarea cu 150 de avioane de vânătoare A6M Zero, piloții de P-51 au revendicat 26 de victorii confirmate și 23 probabile, pierzând trei avioane de vânătoare și cinci bombardiere.
Doi piloți de P-51 au fost decorați cu Medalia de Onoare, cea mai înaltă distincție militară americană. Locotenent-colonelul James H. Howard a primit-o pentru o misiune de escortă din ianuarie 1944, când a doborât trei avioane germane. Maiorul William A. Shomo a fost decorat pentru o acțiune deasupra Filipinelor, unde a doborât șapte avioane japoneze.
Operațiunile Yak-9
Armata Roșie a introdus avionul Yak-9 în luptele aeriene intense de pe Frontul de Est în octombrie 1942, într-o perioadă când Luftwaffe deținea supremația cu avioanele sale Bf 109 și Fw 190. Aparatul îndeplinea multiple misiuni, de la lupte aeriene până la sprijin aerian nemijlocit pentru trupele terestre. Din cauza pregătirii insuficiente, piloții au suferit inițial pierderi catastrofale. Norocul s-a întors, în cele din urmă, în favoarea supraviețuitorilor până la momentul bătăliei de la Stalingrad, unde experiența acumulată la demonstrat că Yak-9 putea concura de la egal cu aparatele germane din acel moment.
Treptat, unitățile echipate cu Yak-9 au început să înregistreze pierderi mai reduse decât celelalte unități aeriene sovietice. La sfârșitul anului 1943, din cele 2.550 de aparate construite, doar 383 fuseseră pierdute, un raport remarcabil pentru condițiile date.
Yak-9 și-a demonstrat decisiv valoarea pentru prima dată în Bătălia de la Kursk, una dintre cele mai mari încleștări militare din istorie, desfășurat între 5 iulie și 23 august 1943. Introducerea sa în forțele Armatei Roșii a permis aviației sovietice să atingă aproape paritatea cu Luftwaffe. Alături de Yak-9 au luptat avioanele Lavochkin La-5 și un număr impresionant de aparate de atac la sol Ilyushin Il-2 Șturmovik și Pe-2. Completate cu stocurile substanțiale primite prin programul Lend-Lease, forțele aeriene sovietice dispuneau acum de toate mijloacele necesare pentru o campanie aeriană prelungită. Atingerea echilibrului cu Luftwaffe a contribuit la recucerirea teritoriilor sovietice pe întreaga lungime a frontului de 2.000 kilometri.
Numeroși piloți de Yak-9 au devenit eroi ai Uniunii Sovietice. Locotenentul de aviație A.I. Vîbornov a obținut 19 victorii aeriene individuale și nouă în cooperare, multe folosind cel mai probabil tunul de 37 mm. Pentru aceste fapte a fost decorat cu Medalia Steaua de Aur a Eroului Uniunii Sovietice în iunie 1945.
Spre sfârșitul războiului, Yak-9 s-a confruntat cu noul avion cu reacție german Me 262. Locotenentul L.I. Sivko a reușit să doboare un Me 262 pe 22 martie 1945, dar a fost doborât la rândul său de un alt Me 262 pilotat de asul Franz Schall.
